312.
Când ajungi să-ţi fii tu însuţi o povară
1. Când ajungi să-ţi fii tu însuţi o povară,
Când puteri de ne-nţeles te-apasă greu,
Când pe crengi sunt numai flori de primăvară,
Iar din tine frunze moarte cad mereu,
Când spre tainice urzeli ce se destramă
Rătăceşti ca un pescar de amăgiri,
N-auzi tu un glas de Tată ce te cheamă,
N-auzi tu chemarea veşnicei iubiri?
R:
Întoarce-te la Domnul,
Aşa cum eşti, cu zdrenţe-n suflet şi poveri!
Întoarce-te la Domnul,
Un cuget nou şi-o altă inimă să-I ceri,
Întoarce-te la Domnul,
La pieptul Lui să înţelegi cât te-a iubit,
Pe rănile eterne, vei plânge fericit,
Întoarce-te la Domnul, copil rătăcit!
2. Ca-ntr-un joc, legându-ţi ochii cu năframa,
Tu alergi să prinzi minciuna unui vis,
Dar opreşte-te, prietene, ia seama,
Paşii tăi se-ndreaptă-n grabă spre abis!
În zadar pândeşti năluca fericirii,
În zadar apuci cu pumnii amândoi,
Vei plăti din nou tribut dezamăgirii,
Obosit, cu ochii plânşi, cu pumnii goi.