190.
O corabie pluteşte
1. O corabie pluteşte lin, pe lacul argintiu,
Nici un nor nu se zăreşte sus, pe cerul azuriu.
Însă iată că deodată ceru-ncepe-a se-nnegri
//: Şi furtuna-nfuriată şi începe a mugi. ://
2. În corabia cea mică, valuri mari acum izbesc;
Călătorii, prinşi de frică, tot mai mult se îngrozesc.
Printre cei ce-ncolo-ncoace se frământă ne-ncetat,
//: Doarme Unul plin de pace; de puterea-I au uitat. ://
3. Spre Acela ei se-ndreaptă: „Cum, nu-Ţi pasă că pierim?“
Iar Isus Se şi trezeşte: „Fără gură!“ 'L-auzim.
Şi furtuna se opreşte; ce tăcere s-a făcut!
//: Cu blândeţe El îi mustră că-n El nu s-au încrezut. ://
4. Cât de-adesea, plini de teamă, şi noi mult ne zbuciumăm,
Căci puterea-I fără seamăn, prea uşor noi o uităm!
De El, Domnul şi Păstorul, ne-ncetat să ne-amintim;
//: El ne este ajutorul, nu ne lasă să pierim! ://